 |
| Kathy Park - Aroganta |
Schopenhauer a spus că orice om consideră că limita propriei viziuni este aceeași cu limita universului. A vedea numai ce cunoaștem (C.G. Jung) și a crede numai ce vedem, sunt limitari ale ființei umane pe care ar trebui să le transcendem prin căutarile noastre spirituale și înțelegerea cu care rămânem din ele.
Uneori, cei care au avut acces la multă cunoaștere și ceva înțelegere spirituală suferă de aroganță sau, mai bine zis, cei din jurul lor suferă de pe urma aroganței acestora. Arogantul presupune că propriile-i principii, idei, și opinii reprezintă Adevarul. In aroganță încrederea naturală în propria persoana este distorsionată. Dincolo de caracteristica nativă pe care toți o avem de a ne cunoaște propriile puncte forte și slabe, aroganța nu admite nici o limită. Arogantul nu recunoaste prezența slăbiciunilor în propria-i persoană ajungând chiar, ca uneori, să se bucure în secret de slăbiciunile și defectele altora. Cum imperfecțiunile sunt inerente ființei umane, și arogantul, ca toți ceilalți, are picioarele lui de lut vizibile, oricât de bine s-ar strădui să le ascundă. Din teama de a i se revela slăbiciunea, arogantul folosește trufia pentru a construi o carapace groasă care să-i mascheze goliciunea interioară.
Arogantului îi pasa în primul rand de de el însuși. El are pretenția ca toți să-l respecte, deși el nu respectă pe mulți. Prin desconsiderare, aroganța otrăvește toate relațiile pe care arogantul le are: cu el însuși, cu ceilalți si cu profunzimile spiritualității. Adorând edificiul grandios dar lipsit de conținut al ego-ului, arogantul își acorda importanță numai sie însuși și-i vede pe ceilalți ca fiind inferiori și mai puțin umani.
Ca multe alte trăsaturi ale oamenilor centrați pe sine, aroganța din ceilalți ne activează propria aroganță sau, aduce la suprafață opusul timidității și a îndoielii de sine. Puși in fața aroganței fie izbucnim indignați fie cădem într-o cautare jalnică a propriilor noastre limitari, infectând mai apoi și pe alții, și continuând astfel cercul vicios.
Aroganța spirituală este un subtip al aronganței și are cel puțin două forme. Prima formă este cea a arogantului care a ajuns la concluzia că a progresat datorita câtorva experiențe mai profunde pe care le-a avut. În acest caz, arogantul spiritual crede în mod eronat că este o persoana specială și își etaleaza eminența spirituală în fața celorlalți. Aceasta se poate manifesta vădit, prin comportamentul cu ceilalți sau implicit, prin părerea despre sine.
În a doua formă de aroganță spirituală, credinciosul - indiferent de filozofia, religia sau perceptele în care crede - cade în prozelitism și, își impune celorlalți propria cale spirituală ca fiind singura valabilă, luptându-se să-i convingă pe ceilalți că nu-și vor găsi salvarea decât prin calea propăvăduită de arogant sau că orice altă cale este greșită. În realitate, lumea în care trăim abundă de căi spirituale, toate valabile și eficiente. Nu există o cale spirituala unică, singulară, exclusivă. Calea potrivita fiecărei persoane în parte, este o descoperire profund personală, individuală, unică, și nu poate fi decisă de către nimeni altcineva. Se întâmplă însă deseori, ca atunci când oamenii o apucă pe un anumit drum spiritual, să ajungă la infatuare. Această infatuare îi face sa vada propria cale ca pe unica valabilă, si sa încerce să-i convertească și pe ceilalți chiar și atunci cand ceilalți iși manifestă vadit lipsa de interes. Pe măsura ce ne maturizam, ne deprindem să respectăm, să acceptăm si să tolerm orice alte căi spirituale.
Toate formele de aroganță se află înafara adevăratei spiritualități, pentru că prin aroganță doar ne umplem goliciunea interioară cu ego, în loc sa permitem acelei goliciuni sa infloreasca în smerenie. Eliberarea de aroganță începe cu observarea ei. Mai întâi este posibil sa sesizăm numai felul în care comportamentul nostru arogant îi afecteaza pe cei din jur. Apoi vom începe să surprindem în acțiune ipotezele supraevaluate si umflate pe care le avem despre noi înșine. Astfel, treptat, învățăm sa ne permitem nouă inșine să ne punem pe același nivel de importanță cu ceilalți: nu superior - indiferent de virtuțile pe care le avem - și nici inferior - indiferent de defecte. Suntem doar normali. Oameni obișnuiți, ca toți ceilalți oameni. Acesta este antidotul aroganței si a celei de-a doua frici pe care o ascunde - frica de a fi un om obisnuit.
Uneori, cei care au avut acces la multă cunoaștere și ceva înțelegere spirituală suferă de aroganță sau, mai bine zis, cei din jurul lor suferă de pe urma aroganței acestora. Arogantul presupune că propriile-i principii, idei, și opinii reprezintă Adevarul. In aroganță încrederea naturală în propria persoana este distorsionată. Dincolo de caracteristica nativă pe care toți o avem de a ne cunoaște propriile puncte forte și slabe, aroganța nu admite nici o limită. Arogantul nu recunoaste prezența slăbiciunilor în propria-i persoană ajungând chiar, ca uneori, să se bucure în secret de slăbiciunile și defectele altora. Cum imperfecțiunile sunt inerente ființei umane, și arogantul, ca toți ceilalți, are picioarele lui de lut vizibile, oricât de bine s-ar strădui să le ascundă. Din teama de a i se revela slăbiciunea, arogantul folosește trufia pentru a construi o carapace groasă care să-i mascheze goliciunea interioară.
Arogantului îi pasa în primul rand de de el însuși. El are pretenția ca toți să-l respecte, deși el nu respectă pe mulți. Prin desconsiderare, aroganța otrăvește toate relațiile pe care arogantul le are: cu el însuși, cu ceilalți si cu profunzimile spiritualității. Adorând edificiul grandios dar lipsit de conținut al ego-ului, arogantul își acorda importanță numai sie însuși și-i vede pe ceilalți ca fiind inferiori și mai puțin umani.
Ca multe alte trăsaturi ale oamenilor centrați pe sine, aroganța din ceilalți ne activează propria aroganță sau, aduce la suprafață opusul timidității și a îndoielii de sine. Puși in fața aroganței fie izbucnim indignați fie cădem într-o cautare jalnică a propriilor noastre limitari, infectând mai apoi și pe alții, și continuând astfel cercul vicios.
Aroganța spirituală este un subtip al aronganței și are cel puțin două forme. Prima formă este cea a arogantului care a ajuns la concluzia că a progresat datorita câtorva experiențe mai profunde pe care le-a avut. În acest caz, arogantul spiritual crede în mod eronat că este o persoana specială și își etaleaza eminența spirituală în fața celorlalți. Aceasta se poate manifesta vădit, prin comportamentul cu ceilalți sau implicit, prin părerea despre sine.
În a doua formă de aroganță spirituală, credinciosul - indiferent de filozofia, religia sau perceptele în care crede - cade în prozelitism și, își impune celorlalți propria cale spirituală ca fiind singura valabilă, luptându-se să-i convingă pe ceilalți că nu-și vor găsi salvarea decât prin calea propăvăduită de arogant sau că orice altă cale este greșită. În realitate, lumea în care trăim abundă de căi spirituale, toate valabile și eficiente. Nu există o cale spirituala unică, singulară, exclusivă. Calea potrivita fiecărei persoane în parte, este o descoperire profund personală, individuală, unică, și nu poate fi decisă de către nimeni altcineva. Se întâmplă însă deseori, ca atunci când oamenii o apucă pe un anumit drum spiritual, să ajungă la infatuare. Această infatuare îi face sa vada propria cale ca pe unica valabilă, si sa încerce să-i convertească și pe ceilalți chiar și atunci cand ceilalți iși manifestă vadit lipsa de interes. Pe măsura ce ne maturizam, ne deprindem să respectăm, să acceptăm si să tolerm orice alte căi spirituale.
Toate formele de aroganță se află înafara adevăratei spiritualități, pentru că prin aroganță doar ne umplem goliciunea interioară cu ego, în loc sa permitem acelei goliciuni sa infloreasca în smerenie. Eliberarea de aroganță începe cu observarea ei. Mai întâi este posibil sa sesizăm numai felul în care comportamentul nostru arogant îi afecteaza pe cei din jur. Apoi vom începe să surprindem în acțiune ipotezele supraevaluate si umflate pe care le avem despre noi înșine. Astfel, treptat, învățăm sa ne permitem nouă inșine să ne punem pe același nivel de importanță cu ceilalți: nu superior - indiferent de virtuțile pe care le avem - și nici inferior - indiferent de defecte. Suntem doar normali. Oameni obișnuiți, ca toți ceilalți oameni. Acesta este antidotul aroganței si a celei de-a doua frici pe care o ascunde - frica de a fi un om obisnuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu